Muzica în biserică

Muzica în biserica  

de Daniel Brânzei

Istoria a păstrat pentru Reforma privilegiul reintroducerii cântării comune în biserică. John Hus a fost deschizătorul de drum care a alcătuit, în limba boemiană, cea dintâi carte de cântări pentru creştini. Reformatorul german, Martin Luther, el însuşi un muzician, a fost de părere că muzica poate deveni un instrument misionar foarte puternic pentru răspândirea mesajului Evangheliei: “Voi înălţa din toată inima acest dar preţios pe care ni l-a dat Dumnezeu în arta muzicală … Muzica trebuie socotită secundara doar Cuvântului lui Dumnezeu. Prin puterea ei, toate simtămintele umane sânt răscolite şi puse în mişcare.”
Luther a scris cel puţin 37 de cântece. Cel mai celebru dintre ele, “Cetate tare-i Dumnezeul nostru”, este supranumit “Imnul de război al Reformei”. Cântecele apărute în mişcarea reformata au direcţionat închinăciunea spre Christos, nu spre fecioara Maria, cum se întâmplase pâna atunci în liturghiile medievale şi au înlocuit cântul gregorian bărbătesc din limba latină cu cântări comune cântate în limba tuturor oamenilor din biserica respectivă. De la Reforma încoace, muzica bisericească a căutat să urmărească mişcările muzicale contemporane şi continua să reprezinte o parte foarte importantă din serviciile de inchinăciune ale bisericilor.
Charles Wesley a folosit în adunarile sale câteva melodii preluate din tavernele şi sălile de opera ale Londrei. John Calvin a angajat doi compozitori seculari ai zilei pentru a-şi pune teologia pe muzică. Regina Angliei a fost într-atât de scandalizată de “melodiile vulgare” ale calviniştilor încât le-a poreclit “serenade de Geneva”.
Cântecele considerate astăzi “tradiţionale” au fost la vremea lor criticate şi categorisite drept “scandaloase”. Când partitura melodiei “O noapte preasfinţită” a fost răspândită întâia data, George Weber, dirijor al Catedralei Mainz, a caracterizat-o drept “o vulgara scamatorie, lipsita de orice fel de sentiment sau caracter crestin”. Chiar si “progresivul” Charles H. Spurgeon a privit cu scepticism unele melodii noi ale timpului, melodii pe care le veneram noi astazi. Probabil ca cel mai greu de crezut este că până şi celebra “Aleluia” a lui Handel a fost criticată la început de majoritatea creştinilor de atunci şi etichetată drept “plină de teatralism şi de vulgaritate”. I se imputa mai ales faptul ca nu are suficient mesaj, ci repetă de mai mult de o suta de ori cuvântul “Aleluia”!
De fapt, întreaga tradiţie a cântării comune în adunare, atât de dragă evanghelicilor contemporani, s-a strecurat cu foarte mare dificultate in serviciile noastre divine. A existat o vreme cind bisericile baptiste considerau cintatul melodiilor in biserici drept “lumesc”.
“Meritul” introducerii cintarilor comune in serviciile divine baptiste ii este atribuit lui Beniamin Keach, un pastor baptist din secolul saptesprezece. Profitind de faptul ca tuturor copiilor le place muzica, Beniamin Keach a inceput sa-i invete sa cinte pe texte crestine. Entuziasmul copiilor a fost insa repede potolit de temperarea parintilor. Credinciosii s-au impotrivit spunind: “cintatul in biserica este complet strain inchinaciunii evanghelice”.
Necazul cel mare a inceput insa atunci cind pastorul Keach a incercat sa faca intreaga biserica din Horsley Down sa cinte cintari comune. Prin anul 1673, singurul lucru pe care-l obtinuse a fost sa aiba ingaduinta ca biserica sa cinte un “imn” dupa serviciul de Cina Domnului (adunarea a fost “induplecata” de suportul biblic aflat in textul din Marcu 14:26). A trebuit insa ca pastorul sa faca o pauza si sa ingaduie celor ce se opuneau cintarii sa paraseasca sala de adunare. Dupa alti sase ani, in 1679, biserica a acceptat sa ingaduie cite o cintare “comuna” la toate serviciile speciale “de multumire”. Dupa inca paisprezece ani, biserica a fost de acord sa integreze “cintarea comuna” in toate serviciile ei divine. Hotarirea nu a fost nici atunci acceptata de toti. Douazeci si doi de membrii din adunarea lui Beniamin Keach au plecat sa formeze o adunare “in care nu se cinta”. Moda cintatului s-a raspindit insa repede la foarte multe alte biserici. “Biserica in care nu se cinta” s-a vazut silita sa accepte si ea noua practica atunci cind, la chemarea unui nou pastor acesta a facut din cintarea comuna conditia principala a venirii sale. Este clar ca poti uneori intirzia schimbarea, dar nu o poti opri la nesfirsit.

Exista oare o muzica “duhovniceasca”?

In “cacofonia” muzicala de astazi, multi se intreaba: Ce fel de muzica trebuie ingaduita in biserica? Exista o muzica “crestina”? In ce limite putem folosi muzica vremii?
In multe biserici se spune: “Trebuie sa ne intoarcem la “radacinile noastre, la muzica din vechime, la cartea de cintari”. Sint curios la ce fel de muzica “din vechime” se gindesc astfel de frati? Trebuie sa ne intoarcem la “cintul gregorian”? Nu cumva trebuie sa revenim la radacinile muzicii evreiesti? Majoritatea nu se gindesc sa se intoarca la aceste “radacini”, ci s-ar multumi sa revina la muzica de acum cincizeci sau o suta de ani.
Unii cred ca acele “cintari duhovnicesti” mentionate in Coloseni 3:16 sint genul de “imnuri” cintate in ultima suta de ani in biserici. Adevarul este insa ca nimeni nu stie ce fel de “cintari” existau in biserica primara. Stim insa ca acei crestini trebuie sa fi cintat o muzica adaptata instrumentelor si culturii din acea vreme. Cum pe atunci nu existau inca piane si nici orga, muzica cintata in biserica primelor secole n-a fost in nici un fel asemanatoare cu muzica bisericeasca de azi.
In cartea Psalmilor citim despre servicii de inchinare si de lauda in care erau intrebuintate tobe, chimvale, trimbite, tamburine, alaute si instrumente cu coarde. Mie mi se pare ca muzica lor trebuie sa fi semanat cu muzica “contemporana”, de care se pling unii astazi!
Este indeobste cunoscut ca, in dorinta de a traduce Biblia latina in germana vorbita de popor, Martin Luther a colindat pietele si a cules cuvintele cele mai simple din vorbirea cotidiana. Nu la fel de cunoscut insa este faptul ca acelasi Luther a cautat sa “rascumpere” piese muzicale de mare circulatie, atasind texte crestine unor melodii foarte “populare” (unele cintate chiar “la o halba de bere”).
Desi nu se pot da “decrete” papale ca in Evul Mediu, liderii bisericilor de astazi ar trebui sa selecteze din muzica asa zis contemporana exact acea muzica ce poate fi imaginata ca fiind cintata impreuna cu Domnul Isus si cu apostolii.
Muzica este de multe feluri. Exista o muzica adresata pornirilor “animalice” din noi si o alta muzica menita sa ne “inalte” spre dimensiunile divinitatii. Intre aceste extreme se afla muzica potrivita sa ne exprime trairile noastre din viata de fiecare zi: dragostea, entuziasmul, angoasa, durerea, bucuria biruintei si agonia esecului. Parerea mea este ca in masura in care toate acestea exprima si trairile unui caracter crestin, muzica poate fi calificata drept “buna”, drept “crestina”. Unele din subtitlurile psalmilor ne fac sa credem ca anumite melodii din lirica laica de atunci au fost folosite chiar si in psalmodierea de la Templu (Psalmul 56: “Se cinta ca ‘Porumbel din stejarii departati’”; Psalmul 69: “De cintat ca si ‘Crinii’”; Psalmul 80: “De cintat ca si ‘Crinii marturiei’”).
Traind in Los Angeles, America, am ocazia sa fiu uimit de diversitatea de genuri muzicale folosite in bisericile etnice. Este ca si cum biserici din toata lumea si-ar fi trimis reprezentantii la un urias festival muzical crestin. Bineinteles ca cea mai predominanta este, pentru fiecare grup etnic, muzica “populara” specifica: indiana, evreiasca, ruseasca, vietnameza, coreeana, etc. Factorul unificator il constituie muzica specifica tarilor care ne-au transmis miscarea “reformei”: muzica corala germana, engleza, americana, norvegiana. Se intilneste inca persistenta muzicii liturghice catolice si ortodoxe, dar au aparut si genuri noi (gospel, soul, folk crestin, muzica specifica negrilor etc).
Felul in care cinta o biserica spune foarte mult despre starea spirituala a ei. Nu neaparat “genul de muzica” practicat, ci “starea inimii celor care cinta”, atitudinea si angajamentul lor in cintare. La o cercetare atenta, singura “inchinaciune” acceptata in Noul Testament are definitia urmatoare: “in Duh si in adevar”. Asta nu selecteaza “genul” de muzica, ci “genul de inchinatori” placuti Domnului. Cit de intristat trebuie sa fie Duhul Sfint cind aude in adunari anunturi de genul: “Sa ne ridicam si sa cintam o cintare ca sa ne mai dezmortim putin…”
Unul din pastorii baptisti pe care-i respect mult a rezolvat problema muzicii din biserica lui printr-un sondaj de opinie. El i-a rugat pe membrii bisericii sa scrie pe un buletin de vot ce fel de muzica ascultau in majoritatea timpului, la lucru, in masina, acasa etc. I-a rugat sa nu se limiteze doar la “casetele inregistrate cu muzica bisericeasca”. Genul de muzica ales de majoritatea membrilor bisericii “in timpul liber” a fost decretat “acceptabil” pentru genul de muzica practicat in biserica. Pare o masura “radicala”, dar eu cred ca aceasta este o cale foarte inteleapta de identificare a muzicii “potrivite” pentru o anumita biserica. Oamenii de la tara nu trebuie fortati sa asiste la o muzica “liturgica” renascentista, si nici oamenii de la oras nu trebuie “scandalizati” cu melodii cu iz de muzica “populara”.
Putem folosi muzica necrestina animalica “la moda”, ca mijloc de evanghelizare si de stabilire a unei comunicari cu “generatiile pierdute” de astazi? Raspunsul ar trebui sa fie un categoric “NU”. Coardele sufletului nostru sint asemanatoare unei claviaturi de pian. Pot cinta la ea si Dumnezeu si … diavolul! Este datoria noastra sa hotarim cui ii dam voie sa ne atinga … “clapele”.