Povestea Timpului

 

„Eu, daca vrei sa stii, scriu Timpul cu litera mare, pentru ca stiu cat ii place sa-l respecti. E suparacios. Nu rabda sa fie batut. Daca nu l-ai supara si ati fi prieteni, ar pune oricand ceasul cum vrei tu”, spunea in 1865 matematicianul Lewis Carroll, prin vocea Palarierului Nebun din Alice in tara Minunilor

ceasNevazut si totusi perfect conturat, cel mai probabil Timpul a existat dintotdeauna in mintea oamenilor. A fost insa, odata ca niciodata, o vreme in care oamenilor nici prin cap nu le trecea sa-l masoare. Ceea ce conta pentru anticul grec sau chinez, pentru pastorul arab sau taranul mexican era doar ciclicitatea proceselor din natura: alternarea zilei cu noaptea si trecerea de la un anotimp la altul; timpul muncii si timpul odihnei, cel al semanatului si cel al recoltei. Nicaieri, in lumea antica simedievala, nu a existat mai mult de o minoritate de oameni cu adevarat interesata de timp in termeni de exactitate matematica. Si totusi…Vocabula „timp” isi afla originea in grecescul „temenos” si latinescul „tempe rare”, ambii termeni indicand actiunea divizarii unui anumit lucru dupa ordine si masura.

Asa cum o atesta calendarul considerat primul din istorie – un os de vultur pe care, in urma cu 13.000 de ani, un vanator din Paleolitic a scrijelit o serie de semne indicand fazele Lunii – problema calendarului s-a impus ca o exigenta inca din zorii omenirii. Se gasesc marturii ale acestui fapt la toate civilizatiile antice, de la mayasi la sumerieni si de la egipteni la chinezi si hindusi. Un soi de orologiu rudimentar, initial calendarul s-a pus in slu ba celor dintai comunitati de vanatori-culegatori pentru a anticipa mi gratiile pasarilor, a determina perioadele de vanatoare si, mai ales, a programa ritualurile si ceremoniile religioase. Celebrarile sacre marcau marile evenimente astronomice ale anului, precum solstitiile, echinoctiile, fazele Lunii. Biserica va fi cea care ii va furniza cmunita tii un simt superior al timpului, ritmand ziua cu bataia clopotelor ce reglau munca campului. De altfel, tot ceea ce, din perspectiva moderna, consideram a fi aducator de progres (social, cultu ral sau tehnic) era asumat de socie tatile primitive drept un sir de reve latii divine. Dintrun motiv sau altul, calendarul comandat de Iuliu Cezar in anul 45 i.Hr. si botezat iulian avea sa acumuleze o su medenie de inexactitati si in tarzieri, cam 3 zile la fie care 400 de ani; acestea vor fi corectate in epoca Renasterii, in urma unui efort concertat al matematicienilor, astronomilor si teologilor; atunci va lua nastere calendarul gregorian, adoptat ulterior in intreaga lume.

 Diviziunea

Se spune ca adevarata diviziune a zilelor este de origine egipteana si a fost introdusa din ratiuni de cult: termenul egiptean care indica ora semnifica si inceperea slujbei sacerdotale. Pentru persani, babilonieni si greci, ziua era impartita in cinci parti: dupa aurora (pana la rasaritul Soarelui), venea timpul sacrificiului (pana la miezul zilei), apoi perioada de lumina deplina (dupa-amiaza), urmata de cea a rasaritului astrelor (de la asfintitul Soare lui pana la aparitia primelor stele) si de timpul rugaciunilor (pana la miezul noptii). Pe la anul 2100 i.Hr.,preotii utilizau asa-numitele ore decanice si pesemne ca influenta babiloniana a facut ca la socotea la sa fie adaugate inca doua ceasuri, pentru ca de la babilonieni ni se trage obiceiul actual de impartire a zilei in 24 de parti – 12 ore de lumina si 12 de intuneric. Cat despre romani, la ei lucrurile erau simple: de la 8 la 9 era”mane”, miezul zilei se numea “meridies”, ceasul apusului era “vespera”, timpul somnului se intitula”concubium”, iar diminetii i se spunea “gallicinum”. Celor multi le ajungea clepsidra cu apa sau cu nisip, lumanarea sau candela, ale caror ramasite nearse de ceara ori de ulei indicau ora. Aceste mijloace de ma surare a timpului nu puteau deveni insa repere absolute fie din cauza conditiilor atmosferice, fie din cauza comoditatii persoanei care le administra. Tehnicile de masurare a timpului aveau sa evolueze odata cu progresul stiintelor astronomice, trecandu-se de la aproximarea rudimentara a umbrelor produse de un bat infipt in sol (gnomonul), la cadranele solare de mare precizie.

 Un orologiu suna…

Inventarea ceasului a reprezentat una dintre acele mari creatii umane care, desi ramase anonime (nascocirea ceasului ii apartine probabil unui mestesugar genial, italian sau francez, de la finele anilor 1200 d.Hr.), au schimbat cursul istoriei si al vietii sociale. Primul orologiu in toata puterea cuvantului a aparut in secolul al XIII-lea, dar de-abia un secol mai tarziu au devenit ceasornicele ornamente obisnuite ale edi ficiilor publice din orasele germane. Puse in miscare de greutati, aceste ceasuri nu erau foarte precise, asa ca nu s-a putut pu ne prea mare baza pe corect tudinea lor pana in secolul al XVI-lea. Ideea de masurare a timpului in minute si secunde fusese gandita deja de matematicienii secolului al XIV-lea, dar ceasurile au devenit suficient de performante pentru a permite indicarea minutelor si, mai tarziu (in secolul al XVIII-lea), a secun de lor abia dupa in ventarea pendulului, in 1657.

 Stapanii Timpului

Sociologii au sustinut dintotdeauna ca puterea este una dintre dimensiunile-cheie ale societatii. Exista un stapan al Timpului? Raspunsul era unul facil in epocile trecute, in alte culturi si alte sisteme socia le decat cele actuale.  In vreme ce in cultura moderna occidentala suntem obisnuiti sa ne raportam la timp ca la ceva care curge independent de vointa si actiunile noastre, in culturile antice el nu era o notiune abstracta si nu avea o valoare uniforma pe tot parcursul zilei sau al anului. Au existat, de pilda, asa-numitele intervale ale timpului„institutionalizat”, cand un imparat (in China antica in mod deosebit) decreta ca timpul poate porni din nou de laero, ca este recreat. Apoi, masurarea timpului a devenit si ea un mijloc de afirmare a puterii, multa vreme fiind rezervata doar unei elite de oameni de stiinta si artizani aflati in contact direct cu detinatorul puterii absolute.Asadar, nu doar sistemele de masu rare a timpului sunt o variabila dependenta de culturile diferitelor popoare, ci si timpul insusi. Calendarul si ceasul, schimband modul de masurare a timpului, au schimbat insusi timpul si cu el si istoria si cultura occidentului.  Sincronizarea societatii este una dintre trasaturile culturale cele mai carac teristice si mai semnificative ale civilizatiei moderne capitaliste, iar unii cred ca fara calendar si fara ceas capitalismul n-ar fi existat. Desigur, astfel de fenomene istorice de o enorma complexitate nu pot fi reduse la raporturi de cauza-efect atat de grosolane. Totusi, fie si rationand prin absurd si intrebandu-ne ce s-ar intampla cu lumea in care traim daca ar disparea peste noapte toate ceasurile, ne putem da seama de importanta acestora.  In plus, ipoteza ca exista o stransa relatie intre transformarea conceptiei des pre timp, proces definitivat prin secolul al XVII-lea (cu aproximatie, tinand cont ca a fost vorba despre o evolutie lunga si complexa), si dezvoltarea unei burghezii capitaliste este, daca nu dovedit, cu sigu ranta sugerat de faptul ca inventarea cea sului nu se datoreaza altor mari civilizatii, ajunse la un grad de dezvoltare comparabil, iar in anumite aspecte chiar superior celei europene (Islamul, China). Si ca aceste civilizatii n-ar fi produs niciodata in mod autonom o societate capitalista. Totusi, poa te fi valabil si rationamentul ca o industrie a orologeriei a reusit sa se dezvolte doar in Occdent intrucat a raspuns la o necesitate din ce in ce mai raspandita de a masura cu exactitate timpul. In ultima instanta, cu adevarat semnificativa pentru istoria unei culturi nu este atat schimbarea unei conventii (cum ar fi trecerea de la un calendar lunar la unul solar sau reforma gregoriana), cat utilizarea care i se da si impactul pe care il are asupra socie tatii in ansamblul ei. Dintr-un anumit punct de vedere, se poa te spune ca timpul a inceput sa existe, sa curga, din momentul in care a inceput sa fie masurat.

De la clepsidra la lampa cu ulei

Clepsidrele cu nisip au aparut in secolul al XIV-lea. Ele s-au dovedit mult mai avantajoase decat cele „clasice”, cu apa: puteau functiona la orice temperatura si erau mai ieftine si mai usor de fabricat/utilizat. Folosite la fel de frecvent in viataprivata si in cea publica (o legenda malitioasa spune ca au fost inventate pentru a limita dis cursurile oratorilor), in biserici, in bucatarii si pe corabii, clepsidrele au masurat timpul europenilor pana in secolul al XVIII-lea, desi intre timp aparusera si orologiile mecanice. Marele neajuns al ceasurilor cu nisip era ace la ca trebuiau intoarse frecvent si nu puteau masura intervale temporale lungi, caci ar fi fost ne voie de cantatati sporite de nisip si deci de recipiente foarte voluminoase. Aceasta problema nu exista in China, unde se folosea o metoda bazata pe combustie. De niste betigase din lemn etalonate erau legate, cu fire de ma tase, bilute metalice. Rand pe rand, firele ardeau, lasand sa cada, la intervale regulate, micile sfere de metal intr-un recipient. In Europa, „lumanarea orara” este o inventie atribuita lui Alfred cel Mare, rege al Angli ei intre anii 849-889. Pentru a-i reaminti suveranului orele cand trebuia sa-si faca rugaciunile, niste lumanari „gra date” ma surau scurgerea timpului, proportional cu descresterea lungimii lor. Era insa o metoda prea putin exacta comparativ cu betisoarele combustibile din Orient. in secolul al XV-lea, italianul Cardano a perfectionat siste mul, in locuind lumana rea cu o lampa cu ulei, prevazuta cu un rezer vor transparent, de aseme nea gradat. Cand voiai sa afli ce ora este, n-aveai decat sa „citesti lampa”, uitandu-te la ce nivel a ajuns uleiul in rezervor.

 Orologiul lui Huygens

Initial, ceasurile nu aveau limba si cadran si nu faceau decat sa „sune” orele. Se gaseau mai cu seama in biserici si, multa vreme, europenii au trait in ritmul acestor orologii; ele marcau trecerea orelor intoc mai cumsarbatorile religioase ritmau scur ge rea anului. Ce-i drept, primele ceasornice nu erau de foarte mare incredere, dand erori semnificative, care puteau ajunge pana la o ora pe zi. Ulterior, greutatile au fost inlocuite cu arcurimetalice care, destinzandu-se treptat, furnizau energia necesara miscarii pieselor. Pasul urmator pe drumul spre precizia maxima l-a reprezentat inventarea pendulului. Galilei a formulat, in 1583, principiul conform caruia perioada de oscilatie a unui pendul nu depinde de amplitudinea oscilatiei, daca variatiile nu depasesc o anumita limita. Concret, micile oscilatii sunt izocrone (constante si regulate) daca amplitudinea nu depaseste 10 grade – desigur, in absenta frecarii cu aerul. Trebuia deci gasit mijlocul de a se folosi precizia matematica a oscila tiilor pendulului si de a se intretine misca rea acestuia. Meritul realizarii tehnice ii revine lui Christiaan Huygens, matemati cian si astronom olandez (1629-1695), care, impreuna cu un mester ceasornicar pe nume Salomon Coster, a izbutit sa creeze un orologiu mecanic la care inaintarea rotilor dintate ce puneau in miscare unica limba a ceasului era reglata in functie de miscarea unui pendul. Cativa ani mai tarziu, au aparut arcurile spirale, care au imbuna tatit considerabil precizia, motiv pentru care a putut fi adaugata si „limba mare”, care indica minutele. Toti ceasornicarii au inceput sa utilizeze aceste ameliorari tehnice si, odata atinsa o precizie multumi toare, cautarile s-au indreptat in alte di rectii. De la marile orologii ale catedra le lor, trecand prin pendulele inalte pana in tavan, pendulele de masa si, in fine, ceasu rile portabile, ornice din ce in ce mai mici s-au raspandit prin Europa, iar marile calatorii transoceanice le-au imprastiat pe toate continentele.

 Arta si precizie

In secolul al XVIII-lea, un ceasornicar elvetian stabilit in Franta, pe numele sau Breguet, si-a castigat faima construind ceasornice plate, de buzunar – remarcabil amestec de pricepere tehnologica si gust artistic. Forme noi, gravuri in aur si argint, email si incrustatii de pietre pretioase se adaugau rigorii executiei tehnice. In secolul al XIX-lea, s-a pus deja problema utilizarii electricitatii la intretinerea miscarii pieselor de ceasornic. Nu me roase modele de ceasuri cu actionare electrica au facut, de-a lungul vremii, obiectul tot atator brevete de inventie. Bateria electri ca, in postura de sursa de energie, a ramas in vigoare pana astazi. Dar energia e una, iar precizia e cu totul altceva. Ceea ce fusese sufi cient in secolul al XVIII-lea si chiar al XIX-lea nu mai era satisfacator pentru exigen tele secolului XX.

 Ora solara si ora ceasornicului

Ora solara e legata de ideea ca, atunci cand Soarele atinge punctul sau cel mai inalt (adica atunci cand traverseaza meridi anul), este miezul zilei, iar in ziua urma toare, cand Soarele traverseaza din nou meridianul, este din nou miezul zilei. Timpul care se scurge intre doua miezuri de zi succesive este uneori mai scurt, alteori mai lung decat cele 24 de ore ale timpului din ceasornic. in lunile de mijloc ale anului, lungimea zilei este foarte apropiata de 24 de ore, dar in jurul datei de 15 septembrie, zilele masoara doar 23 de ore, 59 minute si 40 de secunde, in timp ce in jurul Craciu nu lui, ele dureaza 24 de ore si 20 de secunde. Ora ceasului merge pe ideea ca fiecare zi are exact 24 de ore. Ceea ce nu este tocmai adevarat, dar e, bineinteles, mult mai con venabil sa „jonglezi” cu un Soare „mediu”, care „cheltuieste” exact 24 de ore in fiecare zi, avand in vedere faptul ca ornicele meca nice si, mai recent, cele electronice pot fi construite in asa fel incat sa indice aceste perioade de timp ca identice. Desigur, micile diferente survenite intre durata zilelor solare si cea a zilelor medii produc decalaje intre ora solara si ora ceasului. Aceste decalaje ating un maximum de peste 14 minute la mijlocul lunii februarie(cand timpul solar este mai lent decat timpul ceasului) si de peste 16 minute la inceputul lunii noiembrie (cand timpul solar este mai rapid decat timpul ceasului). Exista de asemenea doua varfuri mai mici, la mij locul lunii mai (cand timpul solar este cu circa 4 minute mai vioi) si la finele lunii iulie (cand e cu peste 6 minute mai lenes). Diferentele nu se acumuleaza in cursul anilor datorita faptului ca timpul ceasului a fost proiectat in asa fel incat la fiecare patru ani sa fie inscris in calendar un an bisect, asa incat cele doua tipuri de timp revin la o valoare foarte apropiata de valoarea de pornire. Spun foarte apropiata pentru ca timpul ceasului mai trebuie ajus tat o data, ca sa nu apara un an bisect in primul an al unui secol, exceptie facand situatia in care anul este perfect divizibil cu 400. Acesta este motivul pentru care 1900 nu a fost un an bisect, pe cand 2000 da. In pofida acestei corectii, recent, la timpul ceasului a fost adaugata o secunda.