Brasovul Evanghelic

 

Născut în 12 octombrie 1974 în Oradea, Corin Mihăilă are o soră geamănă, Corina (de aici şi numele său), şi un frate mai mare, Dan. Împreună cu sora lui, l-au urmat pe fratele lor în educaţie: aceeaşi învăţătoare, aceeaşi dirigintă, acelaşi liceu, aceeaşi facultate („Emanuel” din Oradea) şi aceeaşi şcoală din Statele Unite pentru masterat. Pentru Corin a urmat doctoratul în teologie, Noul Testament şi Greacă, tot la Southeastern Baptist Theological Seminary, Wake Forest, Carolina de Nord. Printre hobby-urile sale se numără: cititul şi sporturi de tot felul (tenis de câmp şi de masă, baschet, fotbal, volei). Îi place foarte mult să pregătească predici şi să le predice. În prezent, ca şi pastor al Bisericii Baptiste nr. 1 din Braşov, cea mai mare satisfacţie şi bucurie le are atunci când Duhul lui Dumnezeu îi deschide Cuvântul şi îi descoperă lucrurile minunate care se află în Scripturi, iar apoi îi dă puterea şi îndrăzneala să Îl şi proclame. Conştient de marea responsabilitate pe care o are, şi în acelaşi timp şi de slăbiciunile sale, rugăciunea pe care pastorul Corin Mihăilă o înalţă este ca Dumnezeu să Îşi facă lucrarea pentru gloria Numelui Său.

Interviu realizat de Dan Surducan pentru revista IMPULS.

 

Minciună, falsitate, amăgire… Ce este minciuna de fapt? De ce există minciună?

 Dicţionarul Explicativ al Limbii Române dă următoarea definiţie minciunii: „Minciuna este denaturarea intenţionată a adevărului având de obicei ca scop înşelarea cuiva.” În cea mai des întâlnită formă, minciuna este prezentă atunci când o persoană, cu bună ştiinţă, face o afirmaţie care nu se potriveşte cu adevărul sau realitatea, cu starea de fapt a lucrurilor pe care le descrie. Această neconcordanţă între ce se afirmă despre un lucru şi realitatea cu privire la acel lucru, desigur, poate fi de mai multe grade, aşa că neconcordanţa poate fi una minimală sau una crasă. De observat în această definiţie a minciunii este accentul care cade pe aspectul „intenţional” al minciunii. Adică, o persoană minte doar atunci când, cunoscând adevărul, alege să comunice în aşa fel încât să determine pe altul să creadă altceva decât adevărul. Deci, o persoană poate să spună adevărul în esenţă şi totuşi să mintă, dacă scopul urmărit este înşelarea sau amăgirea celuilalt, fie prin gesturile, sau prin intonaţia asociate cu afirmaţia făcută. În acest sens, trebuie făcută o distincţie între eroare şi minciună. Eroarea este un neadevăr spus fără intenţia de a înşela, ci pur şi simplu din lipsă de cunoaştere a adevărului. Noi suntem chemaţi să descriem realitatea aşa cum o cunoaştem, dar întotdeauna cu înţelegerea că percepţia noastră a realităţii s-ar putea să fie una distorsionată. Astfel, o minciună are cel puţin aceste două componente: (1) un anumit grad de neconcordanţă între o relatare şi realitatea relatată şi (2) scopul de a înşela prin relatarea făcută.

Cel mai clar exemplu de minciună îl avem chiar în prima menţiune a sa în Biblie (Genesa 3), când diavolul a amăgit-o pe Eva. Amăgirea ei de către şarpe, pentru a se înfrupta din pomul interzis de Dumnezeu, a început prin punerea la îndoială a cuvintelor lui Dumnezeu, pentru ca apoi să nege în mod absolut cele spuse de Dumnezeu, făcându-L astfel mincinos pe Dumnezeu. Principiul cel mai de bază al logicii — principiul noncontradicţiei — ne spune că A nu poate fi non-A, sau un lucru nu poate fi egal cu opusul acestuia. În cazul nostru, ceea ce a spus Dumnezeu nu poate fi totuna cu negarea acestui lucru de către diavol; ori Dumnezeu a spus adevărul, ori Satan. Restul naraţiunii ne arată clar că diavolul a fost cel care a minţit, denaturând adevărul cu intenţia de a o înşela pe Eva.

În acest exemplu avem primul caz de minciună din Biblie şi, de ce nu, din istorie. Astfel, minciuna îşi are originea în cel rău. Domnul Isus a spus în Ioan 8.44 „Voi aveţi de tată pe diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi nu stă în adevăr. Oridecâteori spune o mincină vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” Minciuna există pe pământ datorită faptului că omul a decis să accepte o minciună, urmând astfel pe cel ce este sursa minciunii — diavolul — şi respingând pe Cel ce este sursa adevărului — Dumnezeu — sau chiar Adevărul Însuşi (Ioan 14.6 „Isus a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa…”).

Prin ce se poate exprima minciuna? Este doar vorbă? Care este scopul practicării ei?

 Aşa cum am menţionat anterior, minciuna, în forma ei cea mai întâlnită, se exprimă prin cuvinte. De cele mai multe ori, când afrmăm că cineva este mincinos, ne referim la afirmaţiile făcute de acesta în cuvinte. Însă, „să nu ne înşelăm singuri”; minciuna poate lua multe alte forme. Eu am să mă refer în special la două. Prima formă de minciună pe care vreau s-o menţionez este ceea ce noi numim ipocrizia, sau purtarea de „măşti.” Minciuna, în această formă, constă în dorinţa de a-i face pe ceilalţi să creadă că sunt altcineva decât sunt de fapt. Observaţi aici cele două elemente esenţiale ale minciunii: discordanţa între ce suntem în realitate şi ce încercăm să arătăm altora cu scopul de a-i face pe  ceilalţi „să aibă o părere mai bună despre noi decât se cuvine.” Acest lucru îl făceau aşa-numiţii super-apostoli, atât de mult îndrăgiţi de corinteni, dar contestaţi de apostolul Pavel în 2 Corinteni. Ei îi amăgeau şi îi atrăgeau pe creştinii din Corint tocmai prin faptul că se „dădeau mari” în faţa lor şi se lăudau cu experienţe menite să impresioneze, astfel dând impresia că sunt super-spirituali. Apostolul Pavel răspunde la acest fel de ipocrizie cu următoarele cuvinte: 2 Corinteni 12.6: „Chiar dacă aş vrea să mă laud, n-aş fi nebun, căci aş spune adevărul. Dar mă feresc, ca să n-aibă nimeni despre mine o părere mai înaltă decât ce vede în mine sau ce aude de la mine.” Ipocrizia este o formă de minciună, deoarece nu îşi are sursa în adevăr sau în cine suntem noi de fapt. Observaţi cum minciuna îmbrăcată în forma ipocriziei are de-a face nu numai cu ceea ce alţii ne aud vorbind, dar mai ales cu ceea ce alţii văd în noi. Dacă prin felul nostru de a ne purta în public comunicăm altora că suntem altceva decât realitatea, nu facem altceva decât să trăim în minciună. Este ceea ce Domnul Isus a criticat la învăţaţii religioşi ai Israelului: Matei 23.27-28: „Vai de voi cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca nişte morminte văruite, care pe dinafară se arată frumoase, dar pe dinlăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţie. Tot aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi neprihăniţi oamenilor, dar pe dinlăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege.”

O a doua formă de minciună pe care doresc să o menţionez este adoptarea şi practicarea unei religii false. Trăim într-o vreme în care adevărul este relativizat, negându-se astfel existenţa unui adevăr absolut. Principiul logicii menţionat anterior este desconsiderat când este vorba de idei, în special de natură religioasă. Este la modă să se afirme că fiecare are dreptul la adevărul său şi că atâta timp cât suntem sinceri în ceea ce credem în plan religios, suntem OK. În concluzie, nu există o religie care să posede adevărul în mod exclusivist. Adoptarea unei asemenea concepţii despre relaţia omului cu divinitatea este însă o auto-înşelare, sau mai bine-zis o minciună cu care diavolul îi înşală pe mulţi. Spun aceasta pentru că „tot ce nu este din adevăr este minciună” şi potrivit cu Scriptura, „Cuvântul lui Dumnezeu este Adevărul”, singura modalitate de a ajunge în relaţie cu Dumnezeul care ne-a creat şi doreşte să ne mântuiască fiind aceea de a urma îndrumările Bibliei. Iar exclusivitatea mântuirii prin Isus Cristos este clar afirmată de Scriptură (vezi Ioan 14.6 şi Faptele Apostolilor 4.12). Cu siguranţă că sunt mulţi care trăiesc cu impresia că au o religie care îi mântuieşte, datorită faptului că nu cunosc adevărul. Este atunci trăirea lor în minciună justificată? Cad ei în categoria „eroare” menţionată anterior, şi sunt astfel nevinovaţi? Aşa cum am menţionat, o persoană are datoria nu numai să trăiască conform realităţii pe care o cunoaşte, dar este de asemenea responsabilă să îşi lase percepţia asupra realităţii schimbată de adevărul şi lumina pe care le primeşte. Problema omului după Cădere este că percepţia sa asupra realităţii, atât cu privire la Dumnezeu, cât şi cu privire la sine, este denaturată de păcat. Această percepţie trebuie însă schimbată în lumina Cuvântului lui Dumnezeu care este Adevărul, singurul care prezintă realitatea aşa cum este. O persoană care îşi urmează religia sa şi „adevărul” său, respingând adevărul prezentat de Biblie este în mod automat vinovat înaintea lui Dumnezeu de acceptarea şi trăirea în minciună. A trăi în Adevăr înseamnă a te lăsa modelat în gândire, vorbire, trăire, de Cuvântul lui Dumnezeu.

 În câte moduri se poate caracteriza minţirea?

 Minţirea prin cuvânt poate lua mai multe forme: de la o afirmaţie clar contrară realităţii, până la un răspuns evaziv. Oriunde însă s-ar încadra afirmaţia făcută pe acest spectrum al minciunii, în toate cazurile, scopul este acela de a înşela. De reţinut este însă faptul că deconspirarea sau relatarea tuturor detaliilor cu privire la o anumită realitate altei persoane, depinde în unele cazuri şi de persoana care cere această relatare. De exemplu, într-o instanţă judecătorească suntem obligaţi să relatăm toate detaliile; orice ascundere de detalii poate induce în eroare, la tragerea unor concluzii greşite de către cei care sunt chemaţi să evalueze detaliile relatate. Cei care ascund anumite detalii în astfel de situaţii o fac în mod intenţionat, de cele mai multe ori pentru a creiona o imagine necorespunzătoare realităţii. Deşi există cazuri în care martorul, de frică ca nu cumva detaliile relatate să fie folosite în detrimentul acuzatului pe nedrept, să decidă să omită aceste detalii, martorul este sub jurământ să spună adevărul şi numai adevărul. Obligaţia de a spune totul cu privire la adevăr se aplică în acest caz, altfel martorul poate fi acuzat de obstrucţionarea dreptăţii. Acesta însă nu este cazul când un criminal intră cu forţa în casa ta şi îţi cere să îi spui unde îţi sunt copiii. Ar fi lipsit de înţelepciune să spui criminalului detaliile cerute de el, mai ales în privinţa familiei. Aceasta nu înseamnă ca eşti justificat să minţi pentru a salva viaţa copiilor tăi, dar nu eşti nici obligat de etica biblică să spui ceva. Eşti perfect justificat să nu dai niciun răspuns.

 Cum şi când începem să minţim?

 În cele mai multe cazuri, cred eu, omul minte deoarece consideră că este spre beneficiul lui. Fie a văzut cum alţii au beneficiat de pe urma minciunii şi atunci începe şi el să mintă, fie că din experienţa proprie a văzut cum „i-a reuşit” şi atunci continuă să practice înşelăciunea. Nu cred că este vreunul care minte pentru că minţind crede că îşi face rău lui. Deci o persoană minte deoarece consideră că este spre câştigul lui şi apoi are convingerea că nu va fi prinsă. Problema însă cu această gândire este gravă. Este ca şi cu acel tată care se afla într-o livadă cu fiul său şi îi spune fiului să se uite în stânga, dreapta, faţă, spate, să vadă dacă nu vine cineva ca să poata fura nişte fructe. Fiul îi răspunde: „Dar tată, în sus nu ne uităm?” S-ar putea ca persoana care minte să nu fie prinsă cu minciuna şi să aibă un câştig în urma minciunii, însă uită ca există o Fiinţă mult mai importantă decât omul, care vede tot ce se face în ascuns şi într-o zi va răsplăti/pedepsi conform faptelor. Chiar dacă există un beneficiu în urma minciunii, acest beneficiu este în cele mai bune cazuri temporar şi pământesc, dar minciuna atrage după sine pedeapsa veşnică. Apocalipsa 21.8 spune clar că „toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.”

 Se spune că o minciună, pentru a fi şi a rămâne credibilă, trebuie să fie susţinută de alte sapte minciuni. De ce unii mint, în situaţii în care adevărul le-ar fi mult mai de folos?

 Dacă am spus că majoritatea mint pentru „a-şi scăpa pielea”, adică pentru un anume câştig, sunt mulţi care mint chiar şi atunci când adevărul le-ar fi de folos. Aş spune că aceştia sunt mincinoşii cronici, deşi nu găsim această categorie în Biblie. Mincinoşii cronici sunt aceia care au ajuns să se folosească aşa de mult de minciună pentru beneficiul lor, încât chiar şi atunci când adevărul le-ar fi mult mai de folos, nu se pot abţine de la a nu spune o minciună. Practicarea minciunii a creat o dependenţă. Păcatul în general, de orice natură, are tendinţa de a crea dependenţă, de „a ne înfăşura aşa de lesne.” Lipsa de pocăinţă în ce priveşte orice păcat, inclusiv cel al minciunii, poate deveni o practică atât de obişnuită încât să nu mai poată omul să se lase de ea. Singura soluţie este pocăinţa. Natura căzută a omului iubeşte păcatul; omul are o înclinaţie spre păcat, şi o alimentare a acestei înclinaţii duce la o şi mai mare adâncire în păcat.

 Unde poate duce minciuna?

 Am văzut unde a dus prima minciună: la căderea omenirii în păcat şi la despărţirea de Dumnezeu. Practicarea minciunii are deci efecte nu numai asupra celui care minte (vezi Apocalipsa 21,8 şi cazul lui Anania şi Safira din Faptele Apostolilor 5), dar poate avea consecinţe grave şi asupra persoanelor faţă de care se minte. Minciuna înrobeşte nu numai pe cel ce se foloseşte de minciună, dar şi pe cel care este privat de adevăr. El este rob sau închis într-o lume neadevărată/ireală. În acest sens, cel mai grav nu este să fii minţit de un om, ci de diavol însuşi, deoarece eşti rob unei percepţii despre lume şi viaţă neadevărate. Descoperirea Adevărului, i.e., Isus Cristos, duce însă la eliberare: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” (Ioan 8.32).

 Minciuna este un viciu? Creează dependenţă?

 Minciuna este un viciu; este un păcat care înrobeşte. Ca şi cu orice păcat, la început s-ar putea ca rostirea unei minciuni să aibă ca urmare mustrări de conştiinţă, dar pe măsură ce păcatul este practicat, devine o obişnuinţă şi apoi o dependenţă prin tocirea conştiinţei.

 Ce trebuie să ştie un om despre minciună?

 Poate un rezumat a ceea ce am spus până aici ar ajuta. Mai întâi, minciuna nu se limitează la exprimarea prin cuvinte. Ea poate lua şi forma ipocriziei. Apoi, deşi practicarea minciunii are consecinţe veşnice, un aspect la fel de grav este trăirea având o percepţie falsă/denaturată a omului şi a lui Dumnezeu. Este periculos să respingi adevărul comunicat de Cuvântul lui Dumnezeu şi să accepţi o filosofie de viaţă, chiar şi o religie fiind, care inevitabil este o minciună. Şi în ultimul rând, minciuna robeşte. Orice minciună, chiar şi ceea ce americanii numesc „white lie”, o minciună albă sau un adevăr spus pe jumătate, are potenţialul de a crea dependenţă şi de a determina un mod de viaţă.

Un proverb românesc spune: „Minciuna are picioare scurte“; în absenţa unor tehnologii sofisticate, cum depistăm că suntem minţiţi?

 Falsitatea se depistează prin cunoaşterea autenticului. O bancnotă falsă se cunoaşte prin obişnuinţa cu o bancnotă autentică. Tot aşa, cunoaşterea adevărului ne ajută să depistăm minciuna. Suntem astfel responsabili de căutarea şi cunoaşterea adevărului, mai ales al adevărului religios. Este însă greu să depistăm când cineva ne minte cu privire la lucrurile de zi cu zi. De exemplu, uneori este greu să ne dăm seama când cineva ne înşală la piaţă, fie în ce priveşte cântarul sau produsul. Uneori trebuie să ne consolăm cu gândul că trăim într-o lume căzută în păcat în care minciuna uneori va avea câştig de cauză şi uneori vom fi victimele minciunii.

 Ce facem când am depistat că suntem minţiţi?

 Atunci însă, când depistăm că suntem înşelaţi sau minţiţi, trebuie să confruntăm persoana care a încercat să ne mintă. Aceasta din cel puţin două motive: atât pentru binele acelei persoane, cât şi pentru binele altora. O facem pentru binele persoanei care ne minte arătându-i gravitatea păcatului în primul rând în ochii lui Dumnezeu. O facem şi spre binele altora, în sensul că această persoană poate va învăţa lecţia şi astfel îi vom scuti pe alţii de a fi minţiţi de aceeaşi persoană. Desigur, nu în ultimul rând, ne facem nouă înşine un bine, pentru că nu vom fi păgubiţi de minciună. Dar acest motiv din urmă este mai puţin important, pentru că în orice relaţionare la oameni noi trebuie să încercăm „să salvăm un suflet de la moarte”, prin confruntarea cu păcatul acestuia, urmărind astfel binele aproapelui nostru, chiar dacă uneori este spre paguba noastră (vezi 1 Corinteni 6.7).

 Cum poate scăpa un om de păcatul minciunii?

 Ca şi cu orice păcat, ieşirea de sub robia minciunii se face prin recunoaşterea faptului că este un păcat, pentru care Cristos s-a jertfit, dar care, lăsat nemărturisit, duce la pedeapsă veşnică dacă devine o practică.

 Vedem în 1 Împăraţi 22. 20-23 cum Dumnezeu a permis un subterfugiu ca judecata Lui dreaptă să fie aplicată lui Ahab. Cum comentaţi acest lucru?

 Relatarea din 1 Împăraţi 22 este într-adevăr una dificilă de interpretat. În urma citirii superficiale a naraţiunii, am putea trage concluzia că Dumnezeu se foloseşte de minciună/amăgire pentru a pedepsi pe Ahab. Interpretarea este dificilă, pentru că noi ştim din alte texte ale Scripturii că Dumnezeu nu minte (e.g., Numeri 23.16 „Dumnezeu nu este un om ca să mintă…”). şi totusi, în acest text, Dumnezeu trimite un duh de amăgire în proorocii mincinoşi, pentru ca aceştia să-l determine pe Ahab să meargă în luptă cu încredinţarea că Dumnezeu îi promite victorie. Mica, proorocul autentic al Domnului, îi destăinuie lui Ahab că acest plan de înşelare îi aparţine lui Dumnezeu Însuşi. Deci, înşală Dumnezeu? Se foloseşte Dumnezeu de înşelăciune/minciună pentru a-Şi duce la îndeplinire planurile Sale? Textul pare să răspundă afirmativ la posibilitatea ca în unele cazuri Dumnezeu să se folosească de amăgire. Accentul însă pe care l-aş pune în această ultimă propoziţie ar fi pe faptul că, deşi norma este ca Dumnezeu să se folosească de adevăr în îndeplinirea planurilor Sale, în anumite cazuri Dumnezeu este justificat să înşele pe cei răi ca un mijloc de pedepsire a lor. Faţă de copiii Săi Dumnezeu este întotdeauna previzibil şi putem depinde de faptul că El nu ne va înşela aşteptările niciodată. El este credincios, statornic, neschimbător faţă de cei pe care îi iubeşte. Dar din această naraţiune, eu trag concluzia că cel rău nu are acelaşi privilegiu ca şi copilul Domnului; el nu se poate baza pe Dumnezeu că se va purta într-un anumit mod cu el. Pentru cel necredincios, Dumnezeu este imprevizibil. Textul este deci nu aşa de mult o învăţătură despre relaţia dintre Dumnezeu şi minciună, cât un semnal de avertisment pentru cei necredincioşi, că dacă nu se pocăiesc au de-a face cu un Dumnezeu imprevizibil. El devine astfel duşmanul celui rău şi groaznic este să-L ai pe Dumnezeu ca duşman. Dumnezeu spune prin Osea „Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea, împotriva Celui ce te putea ajuta” (13.9; vezi şi v.4-8).

 Minciuna oportună este justificată?

 Nu găsesc nicăieri în Biblie faptul că există o minciună care să fie justificată. Cineva s-ar putea să aducă în discuţie exemplul moaşelor israeliţilor sau al lui Rahav, care au fost binecuvântate datorită a ceea ce au făcut în urma ascunderii adevărului. De observat însă este faptul că Dumnezeu nu justifică mijlocul; nu se face nici un comentariu cu privire la aspectul etic la minciunii. Binecuvântarea este dată de Dumnezeu pentru ţinerea în viaţă a copiilor de parte bărbătească şi respectiv a iscoadelor evrei. Avem aici de-a face cu două cazuri în care se aplică sloganul „scopul scuză mijloacele?” Mă-ndoiesc.

 Ce trebuie să nu uităm despre minciună?

 Datorită unei minciuni (din Eden) Cristos a murit pe o cruce ca să ne dezrobească de păcat, inclusiv de minciună. Recunoaşterea şi părăsirea păcatului (minciunii) ne face să trăim în adevăr. 1 Ioan 1.5-10 se poate cita în intregime.